sâmbătă, 13 iulie 2013

O plimbare cu balonul

E greu să trăieşti când totul în jurul tău este mort. De câteva zile, oraşul zace într-o covalescenţă continuă. Eu nu ştiu ce fac.

Fug să mă plimb, ajung curând să mă plimb fugind de nişte umbre ce par să mă urmărească. Sunt dincolo de zidurile blocurilor. Sunt în copaci, pe maşini, în aer. Sunt peste tot. Stau să cadă pe mine.
Îmi caut telefonul în geantă, dar n-am geantă. Deci, n-am nici telefon. Aş vrea să ştiu cât e ceasul. Întind mâna să prind întunericul, îmi pipăi încheietura mâinii şi constat că n-am ceas. Mă gâdilă ceva în talpă. Atât de tare mă gâdilă încât mă pufneşte un râs isteric pe care nu-l cunosc. Nu-i râsul meu.

Fug, încercând să scap de umbre, dar nu pot. Simt o uşoară înţepătură pe piciorul drept, încerc să o ignor, inutil. Mă mânjesc de sânge. Dar cum? Vreau să mă şterg, mă simt murdară. N-am cu ce! Ce-ar fi să mă aşez undeva pentru o clipă? Înghit în sec de frica gândului meu.

Îmi găsesc un loc confortabil lângă un copac. Brusc îmi e frig. Încep să tremur. Apoi plâng. Nu-mi dau seama ce se întâmplă. Mă uit la mâinile mele şi nu mai sunt. Picioarele nu mă ţin. Să fie oare acea plimbare cu balonul?

În orice caz, acum mă bucur că-mi lipseşte telefonul şi ceasul.

Un comentariu: