luni, 27 august 2012

Vacanţă

  *nu e nimic aici decît o greşeală.   

 I

      nu e imposibil să zbor, dar este esenţial să ştiu că-mi permit să am o pereche de aripi. trebuie -trebuie- să simt că le am, că sunt uşoare ca un puf şi că-mi dau putere să mă ridic. cînd am să mă ridic am să-mi dau seama cine sunt. de unde sunt si ce fac. de fapt, întrebările ăstea nu zac de la începutul omenirii pe buzele tuturor oamenilor? exagerez. zac pe buzele care au oameni. da, da, oameni adevăraţi asta pentru că nu toţi oamenii au buze şi mai mult decît atît, nu toate buzele au oameni.
     am să plec de aici cînd am să simt că-mi cresc aripile. sper doar să nu doară, şi chiar daca doare mă sacrific. -mă sacrific- ce urît sună, e drept că sacrificiile dor, dar şi fără ele oamenii nu ar dovedi că sunt.

     nu vreau să mă trezesc. vreau să mai dorm, dar nu pot sacrifica noaptea doar pentru mine. sună egoist. şi-n acelaşi timp nu-mi pot tortura ochii ţinîndu-i închişi atît de strîns încît să-mi iasă printre gene globul ocular. însă dacă mă trezesc iar trăiesc momentul de care mă tem cel  mai mult. mă tem- da. toţi ne temen de ceva, dar oare teama se teme de noi? cred că se teme numai atunci cînd ne temem de noi înşine. şi totuşi -trebuie- să deschid ochii şi să înfrunt realitatea.
   
      realitate care m-a zidit aici, unde se aud urlete din pereţi, unde uşile scîrţie şi stau să cadă, iar de geamuri nici nu mai vorbesc căci sunt de demult bătute în cuie, iar praful de pe ele îmi dovedesc asta.
     pînă îmi cresc aripi mă rog, măcar, să pot merge. să nu mai fiu prinsă aici. aici -aaaici-. persoanele de aici  m-au legat de mîini şi de picioare pentru a fi siguri că nu fug. dar de ce să stau? -de ce?- eu n-am făcut nimic. şi nu pot să spun nimănui că n-am făcut nimic pentru că nimeni nu mă crede. trebuie să aduc dovezi. însă pînă la dovezi e cale lungă. aşa că mai bine e să fiu soră cu dracu' pînă trec puntea. şi-mi iau o vacanţă. nu e adevărata vacanţă pe care mi-o doream eu, dar este satisfăcător atît timp cît pot merge şi urletele sfîrşesc.

   - bună dimineaţa ! sper să fii cuminte azi. să nu te sperii. ţi-am adus orez şi o cană cu ceai, să zici mersi că eşti printre preferatele noastre, iar prin asta ai doar de cîştigat daca ştii cum să cîştigi. am să te dezleg şi am să te las să mănînci. cum ziceam....să fii cuminte azi.

   era inutil să zic ceva. cum deschideam buzele, ca să le arăt că sunt om, cum se apropiau cu injecţia de mine  de care-mi era frică pentru că mă făcea să dorm mult şi bine. deci făceam compromisul şi nu-mi mişcam buzele. mîncam tot. şi eram cuminte. exact aşa mi-am cîştigat dreptul de a merge, de a citi şi mai mult decît atît aveam voi să ies în curtea din spate unde erau vreo cinci bănci, doi tei şi cateva măsuţe unde puteam scrie sau citit.
   eram fericită în mare pentru că am făcut compromisul de a fi fericită. un loc ca ăla m-a desprins de realitatea în care trăisem eu. aproape că uitasem de zilele stresante de la serviciu, de nopţile pierdute prin cluburi, de cafelele cu fetele, de ai mei ... asta pînă într-o zi cînd mi se făcut dor de tot. pînă şi de o ceartă cu o colegă sau cu iubitul meu. ştiam un remediu să scap de dor, aşa că l-am pus în practică şi-am început să scriu în fiecare dimineaţă tot ceea ce făcusem eu pînă să ajung acolo. ciudat e că mereu mă blocam la -cum am ajuns acolo?-.am ascuns biletele sub saltea pentru a nu le citi nimeni în afară de mine.

    - dimineaţa bună ! azi am eu grijă de tine. asistenta care avea grijă de tine are o problemă, cică ia murit socru' şi trei zile are concediu. eu sunt medic aici, dar în lipsă de personal m-am oferit să am grijă de tine şi aşa n-am ce face acasa, n-am nimic decît locul ăsta de nebuni, adică job-ul de medic şi atît. de cinci ani îţi dai seama, abia 5 ani au trecut şi simt că o iar razna ca voi toţi ! ahh, dar tu eşti fata aia, Mell, care nu vorbeşte şi eu îmi bat gura degeaba pe aici. hai, hai...ia şi mănîncă.

     ieşi şi trînti uşa şi imediat după asta căzut o bucată din tavan. datorită zgomotului se întoarse. chemă femeile de serviciu pentru a strînge tavanul de pe podea. iar pe mine m-a dus afară. am avut timp sa-mi iar repede gîndurile de sub saltea, însă nu le-am apucat prea bine şi le-am scapat pe scarile ce dădeau afară. le-am strîns cu greu pentru că bătea vîntul şi-mi furase amintirile. doctorul de cinci ani m-a ajutat să le strîng, dar o dată cu ajutorul dat mi le-a şi furat.
     - dă-mi-le ! mă plictisesc în cabinetul meu atunci cînd nu avem internări. vreau să le citesc.

     i le-am dat. pînă la urmă eram considerată nebună, iar biletele puteau fi doar vorbele imaginaţiei mele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu