miercuri, 29 august 2012

Vacanţă II

II

  *mai bine greşeşti şi înveţi, decît să înveţi greşit.

     - ţi-am citit biletele. interesante bilete, aproape că n-am observat cum trece timpul. mă întreb oare, chiar eşti nebună? sau te prefaci că aici ai un trai bun? şi totuşi toţi nebunii au viaţa lor înainte de a fi ne...buni, adică buni ca tine. daa ! tu, spre deosebire de alţii, eşti o fată bună. nu ai făcut niciodată crize de isterie, n-ai avut niciodată nevroze cum au unii sănătoşi fiind. chiar azi, venind aici, pe stradă o doamnă avea apucături de maimuţă că nu ştiu ce făcuse al ei soţ. atunci simt că-mi pierd minţile la fel ca ei, mă simt ca-ntr-o cuşcă închis printre gorile. asta mă sperie. mă face să devin ursuz. uneori simt că rămîn fără aer. toată viaţa mea am trăit inchis. ba din cauza dorinţelor altora, ba din cauze materiale si acum, din cauza societăţii...dar mereu cauza principală am fost eu dar noi, oamenii, preferăm să dăm vina pe alţii. e cea mai uşoară tactică de supraveţuire.  apropo eu te consider o fată bună. dar oare ce ascunzi în căpuşorul ală al tău, Mell? tare curios sunt ce fel de fată bună la nebuni eşti tu ! hai, hai ia şi mănîncă că se răceşte. înainte să plec, poftim biletele.

    trai bun? cît de nebun să fii să crezi asta? fată bună la nebuni ?! aşa-mi spune doctorul de cinci ani. de cinci ani e doctor dar se pare că nu îi place să facă carieră în domeniul asta. sigur n-are ce mînca, adică "cauza societăţii", şi stă de nevoie aici. are probleme grave. probleme de ordin psihologic sau poate chiar probleme de ordin social. eu aş zice că suferă de singurătate ori poate că e un inadaptat într-o societate incomodă...cine ştie? şi totuşi ceva are el şi ştie asta.
   am mîncat tot şi exact cum mă obişnuisem mi-am şi primit răsplata de a ieşi în curtea interioară. mi-am luat cu mine o carte, dar nu aveam stare să citesc. am recitit un rand din primul capitol de cel putin 20 de ori, dar nu-l puteam înţelege. pe moment m-am gîndit că îşi fac medicamentele efect, dar apoi mi-am dat seama că eu nu luasem niciun medicament chiar dacă le primeam, le arucam pe toate în vasul de wc. ştiu că medicamentele acelea ar putea face bine altcuiva, dar eu prefer să le arunc pentru că sunt mai sănătoasă decît toţi doctorii inadaptaţi la un loc.

      mă tot frămînta o întrebare asta era cauza că nu puteam citit, eu eram vinovată şi tot eu eram cauza că-mi înviaseră amintirile. stăteam neclintită şi mă uitam în gol încercînd să găsesc răspunsul cînd am simţit pe umărul drept o mînă caldă.

    - eu sunt, nu te speria. te-am văzut din cabinetul meu. de un sfert de ora tot citeşti din cartea asta dar nu dai pagina. eşti bine? tu nu ai obiceiul să faci aşa ceva. am impresia că te frămîntă ceva...bine, am să-ţi zic eu că de mîine nu ai să mă mai vezi. nu plec de aici fireşte că nu, dacă aş pleca n-aş avea ce mînca ca mulţi alţii, dar îţi vine asistenta, măcar ne-am luat la revedere.

   se întoarse şi dînd să plece l-am apucat de mînă. sîngele meu clocotea, mă gîndeam că dacă-i vorbesc o să primesc răspunsul la întrebarea mea, dar mai exista şi posibilitatea ca atunci cînd îi voi vorbi să fie mai rău, să mă lege iar de pat, să-mi toarne pastilele pe gît. eram incapabilă să mă hotărăsc, însă s-a hotărît gura înaintea mea la fel cum destinul ia hotărîri înaintea noastră.

   - stai !
   - stau. nu, nu...mai bine stai tu puţin, tu mi-ai spus să stau? n-aş fi crezut niciodată că mi-ai putea vorbi. uneori am impresia că eşti mută, cînd tu de fapt te abţii să vorbeşti. îţi e frică? sunt sigur că acum n-ai vorbit tu, ci inima ta. centrul universului tău a vorbit şi ideea de a pierde pe cineva drag te-a înfricoşat. am apăsat pe centrul tău şi inima a tresărit şi gura a spus "stai". mai spune-mi "stai", te rog, spune-mi. în momentul ăsta simt că sunt făcut din gheaţă, mi se topesc picioarele de parcă aş fi un copil naiv care pofteşte după bomboana altui copil.

     înmărmurisem. stăteam exact cum îmi spusese el şi-mi tremura carnea pe mine. îmi era teamă că am făcut exact ceea ce nu trebuia să fac. mă gîndeam că prin asta o să încep cea mai grea lupta, cea cu mine. cum să duc o luptă cu mine? de fapt, era simplu. autodepăşirea se face prin luptă, chiar dacă nu ştiu să dau cu pumnul, dar măcar ştiu că pot fi puternică, că-mi pot însuşi lucrurile pe care le fac şi că-mi pot aduce nişte răspunsuri. dar pentru asta îmi trebuie răbdare şi mai mult decît atît, o sfoară pe care să-mi pun gîndurile la uscat şi un cui pentru inimă...ca să nu mai deschid gura.

    s-a străduit să mai audă măcar o interjecţie din gura mea. măcar una pe care o zic nou născuţii, măcar una cum repeta el, însă eu eram hotărîtă să nu-mi calc timpul în picioare greşind.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu